
Trei zile in Paris, orasul indragostitilor si al romantismului. Ar putea fi, sau mai bine spus, a fost o data. In unele momente inca mai este si pe unele stradute laturalnice poti gasi acel
quelque chose parisienne de care din pacate duci lipsa in locurile care sunt de fapt renumite pentru asa ceva.
Pentru mine Paris, dupa primul contact, este orasul mansardelor. Inventate de un francez, Philippe Mansarde, locuintele ingenios incadrate sub acoperisul cladirilor dau un aer extrem de pitoresc orasului acesta invadat de turisti si, de ce sa nu recunoastem, odata cu ei, de kitsch. Fiecare coltisor locuibil al unei cladiri e exploatat la maxim, iar acei norocosi ai caror mansarda se gaseste intr-o cladire mai inalta decat cele din jur, se bucura si de o panorama care uneori iti da fiori (de placere), mai ales noaptea, cand luminile turnului Eiffel si turnurile puse in valoare de reflectoare ale maretelor catedrale gotice dau un aer ireal orasului.
Le Tour Eiffel- impresionant. Mai ales pentru faptul ca rezista invaziei milioanelor de turisti care ii bat scarile si platformele si care se-nsira in cozi interminabile ce pornesc de la poarta de acces a fiecarui picior de turn. Totul e suprapopulat la Paris daca e weekend si mai ales daca e dupa ora 10 dimineata.
Notre Damme- ca orice catedrala gotica, iti ia ochii prin detalii. Dantelaria de piatra a acestui stil te face sa ai impresia ca n-o sa poti nicio data sa vezi cu-adevarat un monument care-i apartine, ci doar te minti privindu-l in ansamblu. Oriunde te intorci e un vitraliu, o cheie de bolta, o statuie, un gargui, care are cu totul alta expresie decat cel pe care tocmai l-ai vazut, si decat cel pe care o sa-l vezi data viitoare.
Domul invalizilor- stralucitor. Daca te uiti la el, ti se pare ca e soare si intr-o zi plina de nori, cum era aceea in care l-am vazut eu. Si mai e mare. Imens…
Place de la Concorde- risipa de spatiu. Vara cred ca e incinsa ca un disc pus la foc pe care vrei sa faci un gratar. Un disc incins cu o bucatica de egipt furata si adusa in el. Mi-ar fi rusine sa ma laud cu asa ceva.
Champs Elisees-… Sa zicem ca e o strada pe care n-o sa merg prea des de cate ori voi fi in Paris. Aglomeratie, magazine unul in altul, iar aglomeratie, nimic despre care sa pot spune ca e special. Cel putin nu pentru mine… Poate pentru cei/ cele pentru care Dolce & Gabanna, Gucci si Yves Saint Laurent chiar inseamna ceva.
Arcul de Triumf- da… DA! Ramane sa ma documentez cand a fost construit. Cel din Bucuresti e minciuna pe langa asta.
Luvrul- l-am vazut doar de la distanta. Presupun ca ma va impresiona mai mult pe interior decat pe exterior. Din nou invazie de turisti, si o coada imensa la care lumea astepta sa o vada pe Monalisa. Eu am vazut Monalisait- lantul de librarii cu preturi incredibil de mici unde mi-am lasat si infima mea suma de bani de cheltuiala, aproape in totalitate (restul s-a dus pe transport).
Si totusi, unde e acel quelque chose? Well… Daca vrei sa vezi ACEL Paris de care povesteste Hugo, ori iesi noaptea foarte tarziu, ori dimineata foarte devreme. Recomandat pana in ora 10… Probabil ca nu vei putea vizita mare lucru dintre obiectivele turistice, cum ar fi muzeul Georges Pompidou (care este si el impresionant, si care gazduieste atelierul de lucru al lui Brancusi- daca esti Roman si mergi la Paris, e o datorie nationala sa mergi acolo!), dar vei vedea bulevardele neinvadate de furnici multinationale, care baga blitzul in ochi oricarui colt de strada. Si daca mai e si soare, cum a fost sambata dimineata, si stai cu o prietena draga pe terasa unei cafenele sorbind un espresso, parca mai simti putin acel aer “parisienne” pe care-l cautai. Uneori mai dai de el si pe timpul zilei, dar trebuie sa cauti strazile ascunse, cu mici cafenele si restaurante care parca nu si-au schimbat alura din anii 30, unde nu te-agata kitchoasele magazine de suveniruri si zgomotul multimii.
Uitasem de-un loc…. Paire La chaise… Locul unde sunt adunate pentru totdeauna mari personalitati ale lumii, ca Jim Morisson, Balzac, Enescu, Proust, Chopin, Modigliani, majoritatea redusi la o lespede, un nume, si o bulina pe o harta…
L-am cautat pe Modigliani indelung… mi-a luat vre-o 10 minute sa-I gasesc mormantul. Ma asteptam la o placa memoriala, la o imagine care sa aduca aminte de ochii pe care i-a pictat cand i-a vazut sufletul EI. Era intr-adevar o imagine a celebrei picturi, una de marimea unei icoane, imprimata pe hartie de proasta calitate, si pusa de vre-un admirator cu pietate pe mormant, ancorata cu o pietricica. Nici macar o floare sau o coroana… Pe mormantul Eugeniei Popescu, un contur al Romaniei facut din pietricele albe cu o moneda pe care sa se vada stema in mijloc. Pe mormantul lui Enescu doar o garoafa rosie si nimic altceva. Doar o mare lespede din piatra crem pe care abia se intelegea scrisul. Oare Enescu e doar o garoafa rosie pentru noi? Paire La Chaise- casa de veci a multor oameni care in sute de ani mi-au construit mie (si nu numai) copilaria si adolescenta prin ceea ce au creat, din pacate multi uitati acum.
J’ai deux amours… Mon pays et Paris… Asa canta Madeline Peyroux. Eu nu pot spune ca a fost chiar dragoste la prima vedere. As spune mai degraba ca Parisul e pentru mine ca o sticla de vin: Cu cat e mai vechi, cu-atat e mai bun.